Adina Popescu

— Tu as vu ? ! crie Anton à mon oreille pour couvrir le bruit. Ils déménagent l'église Olari !
Je ne vois rien. Comment pourrais-je voir entre les jambes des gens ?
Il me soulève et m'installe sur ses épaules. À présent, je vois l'église penchée de côté, on dirait qu'elle sombre, encore un peu et elle disparaîtrait pour de bon, dans une mer de poussière.
—Tu vois ? me crie Anton. Ils la déplacent sur des rails.
Je ne vois pas les rails et me dis qu'il se moque de moi. Quand même, l'église n'est pas le tram 21, pour rouler sur des rails...
----------
— Ai văzut?! îmi strigă Anton ca să acopere zgomotul. Mută biserica Olari!
Nu văd nimic. Cum pot să văd printre picioarele oamenilor?
Mă ridică şi mă pune pe umeri. Acum văd biserica înclinată într-o parte, de zici că se scufundă, încă puţin şi dispare de tot, într-o mare de praf.
— Vezi? strigă Anton de sub mine. O mută pe şine.
Nu pot să văd şinele şi cred că mă păcăleşte. Că doar biserica nu e tramvaiul 21, ca să meargă pe şine...

Bec large avait compris son ami, et dès le lendemain il s'en alla seul. Il vola un jour, deux, trois, mais il était malade et manquait de force. Il se rendit compte que l'énergie venait à lui manquer et qu'il allait s'écraser. Il était néanmoins en paix avec lui-même. « Je vais mourir, et alors ? Au moins j'ai eu le courage d'entamer ce voyage. J'aurais au moins essayé, trop tard en effet, d'accomplir mon rêve. »

(pagina 20, Doar un zbor în jurul lumii)

Cioc Lat și-a înțeleș prietenul, iar a doua zi a plecat singur la drum. A zburat o zi, două, trei, însă era bolnav și lipsit de vlagă. Și-a dat seama că nu-l mai țineau puterile și că avea să se prăbușească. Era însă împăcat cu sine însuși. « Și ce dacă voi muri ? Măcar am avut curajul de a porni în această călătorie. Măcar am încercat, prea târziu într-adevăr, să-mi împlinesc visul. »