George Mihail Zamfirescu

Rien n'existe en dehors de l'amour et de la mort.

Destinul meu începe mizer într-o mahala cu nume rușinos. Închid ochii și revăd decorul, ca un desen în căr-bune peste care a trecut, apăsat, mîna unui copil nebunatic.
Eram o gînganie cu picioarele goale prin praf. Murise un flăcău în mahala și-mi „dase măsa lui” pantaloni de pomană — pantaloni scumpi, prea lungi ca să nu-i răs- frîng de cîteva ori pe glezne și largi. Trebuia să-i leg strîns, cu un brăcinar de sfoară, să nu-mi cadă în vine. Purtam o cămașe desfăcută la gît, cu desene și flori multicolore, cum sunt cămășile de sărbătoare ale lipovenilor tineri, iar părul crescut în voia lui și ciuf, mi se lăsa în cîrlionți pe tîmple.
Trăiam ca o pasăre și ca un mormoloc.
Ale mele erau maidanele, să le cutreier...
Aveam o pasiune mare: mic cum eram, să lovesc sîrma de telegraf. Adunam lîngă mine un morman de pietricele, îmi lunecam de cîteva ori palmele de turul pantalonilor, să le șterg de praf și mă condamnam, stă- pîn și singur în pustiul de maidan al străzii, să-mi frîng gîtul, ochind sîrmele și să-mi smulg mîna din umăr, aruncînd cu bolovani în sus. Eram fericit cînd auzeam sîrma atinsă vibrînd.
Îmi scuturam din nou palmele de praf și plecam, fluierînd ca un haiduc, să fac alte isprăvi: omoram vrabia din roșcovii sălbatici cu praștia, furam pepeni din grădinile sîrbilor și mă scăldam la apă mare, în gîrla murdară a orașului.
Plecam de acasă în zori și mă întorceam în amurg, cîntînd, cu ochii mari în soare și părul fluturat în vînt.
Stam pe șoseaua Basarab, într-o casă mică, igrasioasă, rămasă pînă acum într-o rînă, ca o amintire de vis rău și ca o mustrare.