Zbor în bătaia săgeţii

Libertatea mea, în cercul de prieteni pe care i-am avut, a fost deplină şi, cu siguranţă, aceasta a fost adevărata mea viaţă, cea despre care voi mărturisi
la Judecata de Apoi şi pentru care sunt recunoscător tuturor celor care m-au iubit.

Din 1986, împreună cu Dragoş Marinescu, Dan Waniek şi Dima Bicleanu (venit mai târziu), am organizat la mine acasă, în Moşilor, seminarii lunare, cu teme fixate dinainte, care au durat doi ani şi jumătate şi, din punctul nostru de vedere, au reprezentat apogeul a ceea ce se putea face mai bun şi mai profesionist sub comu nism, în formula dată.

Nu ştiu cum şi-au păstrat alţii integritatea sub comunism, dar eu m-am salvat prin prieteni. De când mă ştiu am fost înconjurat de ceea ce aş putea numi, cu oarecare pompă, prieteni de idei. Astfel viaţa mea intelectuală, înainte de 1989, nu a avut nici o legătură cu şcoala, facultatea sau spaţiul public, ci s-a desfăşurat exclusiv în cercul meu de prieteni.

Trebuie să adaug că modul în care dezbăteam noi cărţile citite era mult mai serios şi mai aplicat decât modul în care,la simpozioanele ştiinţifice la care am participat, erau discutate articolele susţinute în secţiuni.

Undeva am citit că, pe măsură ce vârsta îl năruia, Generalul de Gaulle se simţea tot mai apropiat de natură. La fel se întâmplă şi cu mine, acum. Neclaritatea gândirii trece în nesiguranţa vieţii, şi ambele eşuează în neizbăvirea a ceea ce mystul numea destin cucerit. Dar îl asumasem eu oare? Ceea ce învăţam, uitam. Ceea ce iubisem, pierdeam.

Oricare dintre noi s-ar fi simţit jignit de ideea că scopul culturii este publicarea de cărţi în vederea bibliografiei.

Ar fi o greşeală să se creadă că aceste discuţii erau o fără de capăt trăncăneală veleitară.