Daniel Marcu

Dernier cavalier de néant

Je te regarde t’accroître de moi
te hisser telle une radiographie
qui recouvre mon cœur électrocuté,
tel un poteau télégraphique
tu ameutes tes fils à travers le baume
d’épopée
du dernier cavalier de néant

Je serais capable de t’abandonner
dans le sang âpre qui dévore
les invités à la cène, en inhalant
seringue après seringue,
je songe à me laisser déchiqueter
par les particules d’éternité
avec lesquelles tu parcours mon cerveau
dans le miroir.

Mais je ne fais rien d’autre que
me retrouver dans la limpide
sève de la flèche contagieuse,
décantant mon impulsion mécanique
et l’anarchie constructive des regrets
dans la danse des pierres ponce,
surpris par de curieux indigènes
pour la première et toute dernière fois
sur l’île de la colonisation de soi.

***

Ultimul cavaler de neant

Mă uit cum crești din mine,
cum te înalți ca o radiografie
ce-mi acoperă inima electrocutată,
ca un stâlp de telegraf
îți asmuți firele prin balsamul
epopeic al
ultimului cavaler de neant.

Aș fi în stare să te abandonez
în sângele aspru care devorează
oaspeții la cină, inhalând
seringă după seringă,
m-ar bate un gând să mă las sfâșiat
de particulele de eternitate
cu care îmi străbați creierul
în oglindă.

Dar nu fac altceva decât
să mă regăsesc în limpedea
sevă a săgeții molipsitoare,
strecurându-mi impulsul mecanic
și anarhia constructivistă a regretelor
în dansul pietrelor ponce,
surprins de indigeni curioși
pentru prima și cea din urmă oară
pe insula colonizării de sine.
(p. 31)