Poezii Proză Publicistică

Humanisation

De glace, ton château que j’ai connu, Pensée ;
Sous tes tristes arcades j’ai longtemps erré,
Avide de reflets nouveaux, mais pas un seul,
Dans ces vitraux éteints que tu caches, ne parle ;
Ensuite j’ai quitté ta polaire grandeur
Et vers le sud, sa chaude terre, j’ai marché
Et sous un bouquet d’arbres, vers le soir,
Mon sentier, que surprit une ombre, s’arrêta.

Et c’est dans ce bosquet sauvage, au crépuscule,
Que je te vis sous des figures inconnues,
Comme tu n’étais pas dans ce bourg froid, là-bas,
Musique de la forme en son vol, Eurythmie.

Sous les arbres en fleurs, sous mon œil étonné,
Résorbée dans les sons, les lignes, les couleurs,
Te voici dans les choses, comme, dans le mythe,
Le divin s’épancha dans la précaire argile.
Oh ! que toute mon âme aurait alors voulu
Se dilater avec le cercle de tes ondes,
Fendre avec lui l’espace et, large, centuplée,
Sentir comme elle vibre en d’innombrables mondes !

Et dans le soir venu regardant vers le Nord,
À l’heure de la pénombre à l’horizon décroît,
Où le soir fait durer un accord somnolent,
J’ai cru voir que fondait le dôme fait de glace.


[Castelul tău de ghiață l-am cunoscut, Gândire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfringeri dornic, dar nicio oglindire,
În stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit;
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
Și-am mers, și-am mers spre caldul pământ de miazăzi,
Și sub un pâlc de arbori stufoși, în fapt de seară,
Cărarea mea, surprinsă de umbră, se opri.

Sub acel pâlc de arbori sălbateci, în amurg
Mi-ai apărut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!
Sub înfloriții arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.
O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul și - larg și înmiit -
Să simtă că vibrează în lumi nenumărate...

Și-n acel fapt de seară, uitindu-mă spre Nord,
În ceasul când penumbra la orizont descrește
Iar seara întârzie un somnolent acord,
Mi s-a părut că domul de ghiață se topește.

Sburătorul, 12 iunie 1920, p. 74]

Panthéisme

Nous irons vers la vie, ardeur et frénésie,
Nous irons vers son sein taillé dans le basalte.
Oublié soit le rêve avec son vol altier,
Oubliées la chimère et ses ailes de brume !

Nous irons vers la chaude, impudique Cybèle,
Sur qui des fleurs d’ivoire et de pourriture
Ont fait fraterniser leurs destins telluriques,
Et nous embrasserons sa hanche de femelle.

Nous nous arracherons au cercle d’autres forces,
Nous irons vers la vie profonde, universelle ;
Nos nerfs, cette hydre aux mille bouches, viendront boire
Les violents flamboiements de sa mer intérieure.

Et partout, dans les corps, les rocs brûlants, orgie
De frissons infinis, de rythme et de laves,
Ébranlant jusqu’à des vertèbres de granit,
Immense, elle ira, la vitale Hystérie.

(adaptation de Guillevic)

[Vom merge spre fierbintea, frenetica viaţă,
Spre sînul ei puternic, cioplit în dur bazalt,
Uitat să fie visul şi zborul lui înalt,
Uitată plăsmuirea cu aripe de ceaţă!

Vom coborî spre calda, impudica Cybelă,
Pe care flori de fildeş ori umed putregai
Îşi înfrăţesc de-a valma teluricul lor trai,
Şi-i vom cuprinde coapsa fecundă de femelă.

Smulgîndu-ne din cercul puterilor latente,
Vieţii universale, adînci, ne vom reda;
Iar nervii noştri, hidră cu mii de guri, vor bea
Interioara-i mare de flacări violente.

Şi peste tot, în trupuri, în roci fierbinţi – orgie
De ritmuri vii, de lavă, de freamăt infinit,
Cutremurînd vertebre de silex ori granit,
Va hohoti, imensă, Vitala Histerie…

Sburătorul, 13 décembre 1919, pp. 60-61]

L’arche

J’ai construit dans mon âme inquiète et brisée
Une arche – informe double à la Bible calquée –
Et ce sont des troupeaux, des peuples de pensées,
Soumis au ciel puissant, qui s’y sont embarqués.

Il est temps que du ciel la colère s’abatte !
Une rigide pluie tend sa herse d’acier.
Dans la lourde vapeur le navire se hâte
Sans savoir où il va, sur les flots incliné.

Et le dernier sommet des monts sombre dans l’onde.
Vers quel bord, ô Seigneur, et vers quel Ararat
Hors des brouillards lointains me portent l’eau profonde ?
Sur la mer, un linceul de ténèbres s’abat.

Ah, j’entends quelque part une âme se défaire
Dans l’aigre mélopée de la pluie et des larmes.
Et l’arche dans la nuit, ô Jéhovah, t’espère
Qui scellera, d’un arc-en-ciel, les mers de l’âme.

(Adaptation en français par Jean Rousselot)
*
[În turburatu-mi suflet am construit o Arcă
- Informa nălucire de biblic corăbier -,
Și turme-ntregi de gînduri pe puntea ei se-mbarcă,
Noroade-ntregi, plecate puternicului cer.

E vremea să se-abată mînia Lui! O ploaie
De stropi rigizi întinde zabrele de otel.
Corabia aleargă… în negura greoaie,
Corabia se-nclină, și-aleargă fără țel…

Și cel din urmă creștet de munte se scufundă…
- Spre care țărm, Stapîne, spre care Ararat
Din bruma depărtării mă poartă-adînca undă?
S-a coborît pe ape lințoliu-ntunecat.

Aud cum se destramă un suflet undeva,
Departe, în a ploii acidă melopee…
E noapte-n larg… Iar Arca te așteaptă, Jehova,
Pe mările din suflet să fereci curcubee.

pp. 61-62, Sburătorul, 20 decembrie 1919]

Le paon

Le paon se prosternait mollement levantin
Pour picorer les grains dans ta main lasse.
Après, dans ton giron vibrait chaud, azuré,
Tel le voile de l'alcool brûlant dans une tasse.

Sur la bûche, et coiffé de son bonnet, ton fou
Roula des yeux affreux, inégaux, attristées.
Mais ta main il tordit, comme du linge,
Brisant aussi le cou de l'oiseau qui palpitait.

[Păunul, p. 25, en français par Michel Steriade]

Se ploconea răsăritean și moale,
Mălai din mîna ta să ciugulească.
Albastru pîlpia și cald, în poale
Ca pînzele alcoolului, în ceașcă.

Pe butură, nebunul tău cu scufă
Ochi inegali grozav de triști rotea,
Și mîna ți-a sucit, cum storci o rufă
Și-a rupt și gâtul păsării, care bătea.

[Du temps, déduit…]

Du temps, déduit, l'abîme de cette calme crête,
Par le miroir s'enfonce dans le lustral azur,
Taillant sur la noyade des grands troupeaux agrestes,
Dans les eaux qui se groupent, un jeu second, plus pur.

Nadir latent ! Le chantre soulève haut la somme,
Des harpes éployées, en vol inverse échues,
Et la chanson s'épuise, mystérieuse comme
Les globes de méduses que l'eau verte remue.

(traduit du roumain par Yvonne Strat)

*

[Din ceas, dedus...]

Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte: ascuns, cum numai marea
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

(p. 16)