Sorte de définition de l'écrivain par autodérision qui s'applique probablement à toute l'oeuvre de Preda :"Car, contrairement à ce que certains pensent, il n'est pas si facile d'être un grand écrivain pour vingt-deux millions d'habitants. Certains pensent vraiment avoir mis ces vingt-deux millions dans leur poche ; tandis que d'autres ne s'y intéressent même pas, comme s'ils écrivaient pour les murs… Jeux de mots qu'on devrait admirer pour le labeur du « ne rien dire », s'ils n'étaient pas signe d'une grave confusion de l'esprit… Certains se sont enfuis, poussés par le démon de l'affirmation de soi, comme si on pouvait s'affirmer soi-même… Je ne m'intéresse ni à moi-même ni à personne… Je m'intéresse à mère, à père, à mon propre jardin, à celui où je suis né, à celui de ceux sur lesquels j'écris ainsi qu'au vôtre, vous que je méprise… Autrement, comment pourrions-nous vivre un sublime instant sur cette terre, au-dessus de sa croûte inondée de soleil et de vent, avant de déposer, pour dormir, son crâne à l'intérieur, là où il n'y a ni lumière ni verdure, si nous ne faisions offrande au monde que du seul spectre de notre solitude ?"
Commenter  J’apprécie         200
Fiindcă nu e așa de ușor cum cred unii, că poți să fii un scriitor mare pentru douăzeci de milioane de locuitori. Unii chiar și cred că au aceste douăzeci de milioane în buzunar ; iar pe alții nici nu-i interesează, ca și când ar scrie pentru pereți... Jocuri de cuvinte în care străduința de a nu spune nimic ar trebui admirată, dacă n-ar fi semnul unei grave confuzii a spiritului... Unii au fugit împinși de demonul afirmării persoanei lor, ca și când ai putea afirma persoana ta... Pe mine nu mă interesează persoana mea, sau a oricui... Mă interesează mama, tata, curtea natală, a mea, a celor despre care scriu și a voastră pe care vă disprețuiesc... Cum vom putea, altfel, trăi o clipă sublimă pe acest pământ pe deasupra scoarței lui inundată de soare și de vânt înainte de a dormi cu țeasta înăuntrul lui, unde nu e nici lumină, nici verdeață dacă am oferi lumii doar spectrul singurătății noastre?
Dar te întreb eu acum: de ce totul trebuie trăit? De ce totul trebuie consumat? N-ajunge că sîntem siliți să mîncăm? Trebuie să ne mîncăm și sufletele? Unde scrie asta? Adică cum, nu putem păstra în sufletul nostru și lucruri netrăite? Trebuie neapărat să înghițim tot ce e pe lume? De ce? Ca să avem pe urmă ce vărsa în mormîntul în care o să fim băgați? E o veche întrebare a mea la care rămîn..Am iubit o fată! Nu-mi ajunge? De ce trebuie alta? Și acum ascultă: Am vrut o dată să schimb lumea! Nu-mi ajunge? De ce trebuie s-o iau de la cap și să merg pînă în pînzele albe?