Liviu Rebreanu

Pluteau undele unui parfum, ca şi când urmele sufletului ei ar fi rămas să-l ispitească.

Moartea e o ipoteză până în momentul când omul se pomenește în brațele ei, fără nici o speranță de întoarcere.

Bărbatul şi femeia se caută în vălmăşagul imens al vieţii omeneşti. Un bărbat din milioanele de bărbaţi doreşte pe o singură femeie din milioanele de femei. Unul singur şi una singură. Adam şi Eva.

Man muss nicht alles glauben was die Leute sagen ; man muss aber auch nicht glauben dass sie es ganz ohne Grund sagen. (KANT)

Şi a găsit-o printre miile de oameni indiferenţi. I-a zărit mai întâi ochii verzi cu luminile calde si moi. S-a cutremurat până în temeliile fiinţei lui, ca şi când i s-ar fi lămurit fulgerător toate misterele vieţii. Apoi li s-au încrucişat privirile şi din uimirea ei a înţeles că şi ea l-a recunoscut, deşi nu l-a mai văzut niciodată.

Cine vrea să explice totul prin cuvinte ajunge curând să nu poată explica nimic! Sufletul n-are nevoie de cuvinte pentru a înţelege.

Et c'est comme ça que mes rêves de bonheur conjugal bourgeois se sont évanouis. Je n'avais plus la moindre raison de vouloir devenir médecin rural et je me suis retrouvé ici. Mais je n'ai jamais pu effacer Madalina de mon souvenir. J'entendais dire qu'elle avait eu de la chance, qu'elle avait du succès dans le monde, mais je n'ai jamais essayé de la revoir. Je vivais dans l'illusion qu'au plus profond de son cœur elle n'aimait toujours que moi et j'avoue que j'avais peur de perdre cette dernière illusion. Le hasard m'a mis un jour, bien malgré moi, en face de Mme Faranga.

Les instants mouraient lentement, comme des heures d'épouvante. Maintenant la canicule semblait enflammer l'atmosphère, l'étendue restait engourdie sous l'âpre baiser du soleil. Pas trace d'homme aux alentours : seuls, de l'autre côté de la route, dans les prés de Sărăcuţa, fourmillaient quelques points blancs. Les feuilles de maïs grésillaient au soleil, tordues par la chaleur, et les épis de blé, baissant leur tête alanguie, recherchaient un abri contre cette torche ardente.

Într-amiezi frigul se dezmorţi. Cetele de nori plumburii se răzleţiră, dezvălind pe-alocuri în văzduh pete luminoase albastre. Printr-o crăpătură destrămată, soarele de iarnă îşi vîrî obrajii aprinşi, aşternînd o spoială strălucitoare deasupra pămîntului îmbrăcat în haină albă...
(Răfuiala)

Sub cerul cenușiu de toamnă ca un clopot uriaș de sticlă aburită, spînzurătoarea nouă și sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea brațul cu ștrengarul spre cîmpia neagră, înțepată ici-colo cu arbori arămii. Supravegheați de un caporal scund, negricios, și ajutați de un țăran cu fața păroasă și roșie, doi soldați bătrîni săpau groapa, scuipîndu-și des în palme și hîcîind a osteneală după fiecare lovitură de tîrnăcop. Din rana pămîntului groparii zvîrleau lut galben, lipicios...

Sous un ciel gris d'automne, pareil à une immense cloche de verre embué, la potence toute neuve dressait sa silhouette menaçante. Plantée à l'extrémité du village, elle tendait vers la plaine noire, piquée çà et là d'arbres cuivrés, son bras au bout duquel pendait une corde. Sous la surveillance d'un caporal trapu et noiraud, deux vieux soldats aidés d'un paysan aux joues rouges et couvertes de poils hirsutes creusaient une fosse. Ils crachaient fréquemment dans leurs mains et ahanaient après chaque coup de pioche. De la plaie béante du sol, les fossoyeurs retiraient une argile jaune, gluante…

Dans la traduction de C. Borănesco publiée à Paris en 1966.

— Dacă nu vrei să facem nici o jertfă, cum crezi c-o să triumfăm vreodată? striga dânsul desperat, scrâșnind din dinți și smulgându-și părul.
Egoismul acesta, de care se izbea de altminteri pretutindeni, îl hotărî să se gândească să plece oriunde, în lume, încredințat că aiurea oamenii vor fi mai voioși să se sacrifice pe altarul unei idei. Deși striga întruna că activitatea e mama succesului, continua să petreacă zilele prin Armadia, la berăria Rahova sau la Grivița, unde, împreună cu alți tineri entuziaști, se îmbătau cu vorbe mari, visau închipuind planuri îndrăznețe și puneau la cale soarta poporului. Fiind siguri de succes, îi umflau mereu proporțiile. Li se părea că alegerea lui Grofșoru va revoluționa nu numai țara, ci toată Europa.

Reținu pe polițaiul Ploscaru care, nu pentru meserie, dar prin felul lui de viață, cunoștea Piteștii cum își cunoștea buzunarele. Nu orașul, ci oamenii, până la cei mai umili. Asta era meritul lui unic, dar considerabil, în poliție, mai ales că informațiile lui erau întotdeauna exacte și corecte.
După ce încheie cu grefierul formalitățile de ri-goare pentru întocmirea dosarului, comandă cafele. Polițaiul interveni jovial:
— Dacă-mi dai voie, domnule jude, a mea să fie cu un coniac înlăuntru și altul separat alături! După o crimă atâta de scârnavă, trebuie să-ți stingi greața măcar cu un pic de alcool!...
— Într-adevăr scârnavă! aprobă Dolga. Foarte bine ai spus. Eu încă n-am cunoscut, din păcate, familia Dăniloiu...
(Amândoi)

Mi-ai otrăvit sângele şi nu mai pot trăi fără otrava ta. (Jar)

Actul sexual fără substratul pasiunii copleşitoare este o terfelire şi trupească şi sufletească de care trebuie să te ruşinezi în faţa oamenilor şi, mai ales a conştiinţei tale.
( Jar)

– Cela veut dire, cher monsieur le juge, que la providence divine elle-même prête son concours à la justice ! conclut d’un ton conciliant le policier Ploscarou. Du moins, quand il s’agit de refermer un dossier !

– Si vous le permettez, monsieur le juge, je prendrais bien un cognac avec le café, un dans la tasse et l’autre à côté ! Après un crime aussi dégoûtant, il faut se remonter le cœur avec un doigt d’alcool si on veut éviter les nausées !…

[...] à la différence de ces détectives, doués, tout à la fois, de perspicacité, d’énergie ainsi que de l’humour très spécial des grands naïfs, sans parler de quelques tics et manies caractéristiques, comme d’une pipe qui s’allume ou s’éteint aux moments les plus palpitants, il avait surtout à cœur de garder en toutes circonstances la gravité digne qui sied au magistrat instructeur ; [...]

« Et au fond de lui-même, bien que policier, il l'admirait pour sa ruse : après tout s'il fallait couper la tête à un homme honnête tout simplement parce qu'il a tué une femme par erreur ! (Y a-t-il une seule femme qui ne mérite pas de l'être ? se disait-il souvent depuis le jour où la sienne lui avait fait ce qu'elle lui avait fait.) »

« À sa majorité, son père avait mis à sa disposition tous les revenus de l'héritage de sa mère : cela lui permettait de vivre largement, de satisfaire tous ses caprices, de mener la vie dont rêvent la plupart des jeunes gens : la fête, les femmes, le sport… Il n'avait jamais vu dans les livres autre chose qu'un remède à l'insomnie. Quant à la spécialité dans laquelle il s'était engagé, elle l'ennuyait à mourir… Une vie comme la sienne ne connaît nulle exploration introspective ni même le doute. Les seuls problèmes de conscience qui la troublent ne concerne que les convenances morales qui rentrent dans le code très souple du jeune mondain élégant. »