Nuvele

"Ceux qui doivent vivre s'en tirent", s'était-il dit. On ne meurt pas si vite que ça, même à la guerre, et toutes les balles ne font pas mouche. Puis il avait risqué un œil pour voir avec qui il devait se battre. Il avait été surpris de ne rien voir et cela l'avait tranquillisé un peu plus encore : « Qu'est-ce que c'est cette guerre où on sait même pas qui on tue ? » Mais il entendait siffler les balles ennemies, par-dessus sa tête, et il voyait de temps à autre, une motte de terre partir en éclat avec des bruits de couteaux entrechoqués. Il avait senti plus tard quelque chose de bizarre, comme si un sac très lourd venait de tomber. Il avait tourné la tête. Un jeune soldat s'était écoulé au fond de la tranchée, la tête en sang. Itsic était devenu furieux, comme si on lui avait donné un coup de massue sur le front ; il avait levé son arme et s'était mis à tirer comme un fou pour venger son camarade dont tout ce qu'il savait c'était qu'il était d'un village des environs de Fàlticeni et que sa mère était veuve.
(traduction par Jean-Louis Courriol, Itsic Shtrul déserteur, dans Nouvelles de la grande guerre, ISBN 978-2-88182-930-7)
------------------
,,Cine are viață scapă“, își zise dânsul. Nici în război nu mai mor oamenii așa repede, și nici gloanțele nu nemeresc toate. Apoi scoase capul să vadă cu cine are să se bată. Nedescoperind nimic, se miră și se liniști mai mult: ,,Ce fel de război mai e și ăsta, că nici nu știi pe cine omori?” Auzea însă șuierăturile gloanțelor dușmane trecându-i pe deasupra capului și uneori vedea în față câte un bulgăre de pământ sfărâmându-se cu zgomot de zăngănit de cuțite. Alături de dânsul simți pe urmă ceva ciudat, parcă ar fi căzut un sac greu. Întoarse ochii. Un flăcăiandru se prăbușise în fundul tranșeei, cu capul plin de sânge. Ițic se înfurie deodată, ca și când ar fi primit o măciucă în frunte, ridică arma și începu a trage nebunește, să răzbune pe camaradul despre care nu știa decât că-i dintr-un sat de pe lângă Fălticeni și că mă-sa era vădană.
(Ițic Ștrul, dezertor)

Într-amiezi frigul se dezmorţi. Cetele de nori plumburii se răzleţiră, dezvălind pe-alocuri în văzduh pete luminoase albastre. Printr-o crăpătură destrămată, soarele de iarnă îşi vîrî obrajii aprinşi, aşternînd o spoială strălucitoare deasupra pămîntului îmbrăcat în haină albă...
(Răfuiala)